La 8 iulie 1392- au fost menţionate pentru prima dată monedele din Ţara Românească

Este atestată circulaţia monedei româneşti în comerţul sud-est european. Perperii de Valachia nu îşi au etimologia de la cartierul Pera al Constantinopolului, care bineinţeles că a existat şi există si astăzi sub numele turcesc Beyoglu, ci de la moneda de aur Hyperpyron, bătută de Paleologi spre sfârşitul dinastiei lor, cu un continut de 20 gr de aur, de 20 de carate. Moneda a circulat şi in Occident, bucurându-se de o largă apreciere a calităţii ei, sub numele de perperum şi în Balcani, slavizat pe numele perper cu pluralul românesc perperii. Ultimii perperi bizantini ai lui Ioan al-VI-lea aveau deja 24 keratia. Moneda este datată din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, dar a fost comandată de fratele vitreg al lui Mircea, Dan I-ul, care a domnit înaintea lui şi care a fost un adevărat numismat şi primul care a bătut ducatul, o monedă de argint de 0,50 gr, dar şi-a dorit o monedă de aur (prima de la romani – sec II) în circulaţie românească.

După întemeierea celor două Ţări Române în secolul al XIV-lea, domnitorii acestora au emis monede cu însemne heraldice şi cu simboluri ale suveranităţii lor.

În Ţara Românească, primele monede (ducaţi şi dinari de argint şi bani – moneda divizionară) au fost bătute de Vladislav Vlaicu, având pe ele stema ţării, acvila cruciată. Câţiva ani mai târziu, Petru Muşat, domnul Moldovei, face acelaşi lucru, punând în circulaţie groşi de argint.

Până în secolul al XV-lea, voievozii din ambele principate române au continuat să bată fără întrerupere monede. Mircea cel Bătrân a emis, în 1413, un privilegiu prin care se permitea plata dărilor în patru feluri de monede: ducaţi, fertuni, bani şi perperi.

Pe unele monede emise de acest domn apare efigia Mântuitorului Iisus Hristos, având ca model, probabil, monedele bizantine, bulgăreşti şi sârbeşti, care circulau în epoca respectivă. În secolele următoare, monetăriile din Moldova şi din Ţara Românească au funcţionat cu mari întreruperi.

Despot Vodă a bătut, între 1561-1563, monede frumos lucrate. Legenda spune că metalul destinat acestor bani a fost obţinut din topirea candelelor şi a clopotelor din biserici. Demne de amintit sunt şi monedele de aramă bătute, între 1572 şi 1574, de Ion Vodă cel Cumplit, având pe avers efigia voievodului, iar pe revers, capul de zimbru, stema Moldovei. Mai târziu, în secolul al XVII-lea, domnitorul Istrate Dabija bate monedă la Suceava, în „bănăria” care exista acolo. în Ţara Românească, monetăria se numea „hereghie”.

Şi în Transilvania s-au emis monede, în special ducaţi de aur şi taleri, precum şi moneda divizionară de aramă. Spre deosebire de Țara Românească și Moldova, Transilvania a avut emisiuni monetare de tip vest-european: groși, oboli, dinari, creițari, guldeni, taleri și ducați, începând cu anul 1538.

Pe teritoriul românesc au pătruns foarte multe monede, de-a lungul secolelor circulând: taleri turcești, galbeni ungurești și austrieci, zloți, carboave rusești, țechini venețieni, în total peste 100 de tipuri de monede.

O emisie de monedă a costat până și capul unui domnitor. Este vorba de Constantin Brâncoveanu, cel care a emis o monedă-medalie cu efigia sa pe ea, încălcând astfel religia musulmană și dând motiv turcilor otomani să îi ceară capul.

Pentru a aniversa 25 de ani de domnie, Constantin Brâncoveanu bate, în 1713, o serie de monede jubiliare, din aur şi din argint. Ele purtau pe avers efigia domnitorului cu numele său latinizat – Constantinus Bassaraba de Brankowan – şi erau practic nişte medalii, nefiind destinate circulaţiei efective. Turcii au fost extrem de iritaţi de acest gest, care avea să constituie, puţin timp mai târziu, unul dintre capetele de acuzare împotriva domnitorului român.

Ei au afirmat totuşi că nu faptul de a fi bătut monedă i-a deranjat, ci existenţa efigiei domneşti, care l-ar fi jignit pe sultan.

Acesta, în conformitate cu religia musulmană, nu-şi putea pune chipul pe bani.

Între 1771-1774, în Moldova şi în Muntenia au circulat monede de bronz pe care figurau stemele celor două principate, alăturate sub o singură coroană princiară. Ele fuseseră bătute şi puse în circulaţie de ruşi, la iniţiativa împărătesei Ecaterina cea Mare.

Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, dintre toate felurile de taleri de argint (monede de dimensiuni mari, cântărind peste 25 de grame) care au pătruns şi au circulat în Principatele Române, unul singur a cunoscut un destin cu totul special.

Este vorba despre talerul – olandez „Lowenthaler”, numit de români „leu”, pentru ca pe reversul său apărea figura unui leu rampant (ridicat în două labe).

Această monedă a circulat până pe la 1750 şi a intrat atât de bine în conştiinţa colectivă a românilor, încât a devenit o monedă de referinţă.

Istoria leului românesc începe cu secolul al XVII-lea când în Principatele dunărene se foloseau ca monedă acesti  taleri olandezi ,löwenthaler, care aveau gravat pe ei un leu rampant, locuitorii denumindu-l generic “leu”.

Această monedă a fost folosită în Țările Române până în a doua jumătate a secolului XVIII şi chiar după ce talerul fusese scos din uz, el încă reprezenta o unitate de calcul imaginară sub numele de “leu”, la care se raportau toate preţurile în anii ce au urmat, care  au continuat să fie calculate în această monedă până la 1867, când aveau să fie bătuţi primii lei româneşti.

Mai este de menţionat că moneda naţională a vecinilor noştri de peste Dunăre este leva care în traducere înseamnă tot “leu”, trădând aceeaşi origine ca cea a leului românesc.

De la löwenthaler, pronunțatdaler, vine și denumirea monedei SUA, dolar.

Prin Regulamentele Organice adoptate în 1831 în Țara Românească și în 1832 în Moldova, se stabilesc monedele care pot fi folosite pe teritoriul românesc: galbenul austriac, sfanțul de argint (din germană Zwanziger: „denumirea monedei de 20 creițari”).

Acesta din urmă (în germană i se spunea „zwanziger”) a rămas în amintirea noastră doar în expresia „nu mai am nici un sfanţ!”.

În ciuda acestor reforme, celelalte monede au continuat să circule nestingherite, iar preţurile să fie socotite în… lei!

Turcii şi ruşii se opuneau ca Ţările Române să aibă monedă proprii. Mihail Sturdza şi Barbu Ştirbei au dorit să bată moneda, dar intenţia lor nu a putut fi materializată.

Regulamentele Organice, adoptate în timpul ocupaţiei ruse în cele două Principate (1829-1834), au încercat să rezolve şi problema monetară.

A  rămas în amintirea noastră doar în expresia „nu mai am nici un sfanţ!”. El valora 20 de creiţari („kreutzer”).

În ciuda acestor reforme, celelalte monede au continuat să circule nestingherite, iar preţurile să fie socotite în… lei! Turcii şi ruşii se opuneau ca Ţările Române să aibă monedă proprii. Mihail Sturdza şi Barbu Ştirbei au dorit să bată moneda, dar intenţia lor nu a putut fi materializată.

Circulaţia haotică a monedelor străine şi frumoasa ficţiune a leului sunt zugrăvite savuros de economistul francez Thibault Lefebure, călător prin Ţara Românească în anii 1853 şi 1855. El scria: „În timpul cât am stat în Valahia nu am putut găsi, cu toate cercetările făcute, nici un leu în circulaţie si n-am văzut o para decât o singură dată. Zarafii păstrează leii şi paralele în vitrinele lor, mai mult ca pe nişte curiozităţi decât pentru schimb.

Dar cu ajutorul acestei monede fictive, bancherii din Valahia s-au pus fa adăpost, şi pe ei şi pe populaţia din Principate, de operaţiunile dezastruoase pe care le face guvernul turc asupra monedelor. Interesul i-a făcut pe aceşti argintari şireţi să realizeze unul dintre dezideratele anumitor economişti. Din nefericire, ei exploatează acest procedeu în profitul lor cu o lăcomie atât de mare, încât l-au făcut să devină o calamitate publică”.

Ca o recunoaștere a Unirii, domnul Alexandru Ioan Cuza propune baterea de monedă, care să se numească „român”, sau „romanat” (după propunerea lui Ion Heliade Rădulescu).

Astfel incă din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iaşi, Victor Place, să negocieze baterea unor monede româneşti la monetăria din Paris.

Acestea urmau să se numească „români”. Un român ar fi cântărit 5 grame de argint şi ar fi fost împărţit în 100 de „sutimi”, ca monedă divizionară. Ion Heliade Rădulescu a propus numele de „romanat”, după modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi realizat.

La 1860, s-a bătut totuşi o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat, iar in 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea a fost reluată şi s-au bătut câteva monede de probă. Este vorba de piesele de „5 sutimi”, care aveau pe avers efigia domnului şi inscripţia „Alecsandru Ioan I”.